Despre menstruație și alți demoni patriarhali
pornind de la Femei care suferă prea mult, de Cristiana Todiresei
Nici nu îmi aduc aminte când am aflat prima dată despre menstruație. Dacă stau să mă gândesc la asta, cred că ideea de a sângera lunar mereu a fost prezentă în viața mea conștientă. Mama și bunica nu s-au ferit de mine. Goliciunea nu era o rușine, problemele „femeiești” erau discutate în acest triunghi format din trei generații și am știut de la început că trebuie să sângerez.
De pe la 11 ani am început să aștept cu nerăbdare menarha. Orice mic disconfort în abdomenul inferior era un semn. Momentul mult așteptat a venit când avem 12 ani. Fără durere. Doar cu surpriză.
În primii ani de menstruație nu am avut dureri, dar de pe la 15 ani au început. M-am suspectat de endometrioză, dar s-a dovedit a nu fi. Am noroc cu un medic de familie dedicat care mi-a fost alături. În prezent pot spune că momentul menstruației este unul dintre momentele mele de intimitate maximă cu mine. Am învățat cum să îmi ascult ciclul menstrual și corpul și să mă hrănesc și odihnesc corespunzător. Aș fi preferat să învăț toate aceste lucruri în școală, de la specialiști, nu citind site-uri obscure care ziceau că menstruația nu e ceva normal pentru că vacile nu sângerează lunar. Și da, aceste cuvinte au fost scrise de o femeie.
Nu toate femeile au norocul de a se bucura de menstruație. Pentru 10% dintre noi, ciclul menstrual este un calvar, un iad al durerii și al incapacității. Despre aceste experiențe a vorbit Cristiana Todiresei în cartea ei, Femei care suferă prea mult, prima carte românească despre endometrioză. Faptul că știu despre endo de la 16-17 ani nu m-a făcut să mă întreb dacă și celelalte femei știu despre ea, dar citind cartea Cristianei mi-am dat seama că această boală cronică este total ignorată, ba mai mult instrumentalizată politic în zilele noastre de partide tip POT.
Faptul că volumul a fost sponsorizat de Regina Maria, o rețea de sănătate privată care are primul centru multidisciplinar în diagnosticul și tratamentul endometriozei mă face să mă umplu de nervi. Statul Român ignoră cu desăvârșire, mă rog, aproape, endometrioza, iar pacientele ajung în privat unde plătesc sume colosale pentru a trăi o viață fără dureri. Este absurd să plătești pentru a putea avea o viață cât de cât normală pentru a putea să muncești și să plătești taxe.
Cristiana vorbește inclusiv despre dimensiunea patriarhală a bolii. În 2024, citind Jumătatea mai bună de Sharon Moalem am aflat că studiile clinice nu obișnuiau să fie făcute și pe femei. Mulți ani, prea mulți, corpul masculin a fost considerat standard, pe când cel feminin a fost considerat mai puțin bun din cauza hormonilor. Nu vreau să pic pe o pantă de gândire reducționistă, dar aș prefera oricând să studiez un ciclu cuprins între 28 și 35 de zile în detrimentul unuia de 24 de ore.
Femei care suferă prea mult deschide, în primul rând, la introspecție, pe urmă la dialog. De ce nu a fost studiată această boală? De ce a fost una dintre bolile cronice care au stat la baza acuzației de vrăjitorie în plină inchiziție? De ce procedurile FIV nu sunt adaptate și pentru oamenii care suferă de endometrioză. Există în carte povestea unei femei care, dorind extrem de mult să devină mamă, suferă cumplit în urma unui proces de FIV.
Toate aceste întrebări sunt valide și merită discutate atât în cercurile personale, cât și în spațiul public. De preferat ar fi ca partidele cu viziuni de dreapta extremă să nu instrumentalizeze această boală. De când am aflat de proiectul de lege POT privind endometrioza nu pot să nu observ această repetare a istoriei, această instrumentalizare politică a nevoilor sociale.
Femei care suferă prea mult, prima carte românească de endometrioză, de Cristiana Todiresei se găsește în rețeaua de librării Cărturești și pe libris.ro. Vă invit să o citiți și să discutați pe marginea ei. Dacă vă suspectați de endometrioză este important să nu vă opriți la primul medic ginecolog care vă zice „ești tu mai sensibilă” sau „e de la stres” sau și mai rău „fă un copil și o să îți treacă”.