Albastru Infinit
Un film de Gabriel Mascaro
V-ați gândit ce urmează să faceți la bătrânețe, după pensionare? Vă gândiți vreodată la ce măsuri, reforme, o să ia statul până ajungeți acolo? Dar dacă ați avea un melc cu mucus albastru care v-ar prezice viitorul? Ce ați vrea să știți?
La întrebările astea te forțează să reflectezi filmul „Albastru infinit” de Gabriel Mascaro care intră în cinema începând cu 19 septembrie. În ultimul an am început să iubesc filmele care nu sunt în engleză, dar și cele care ridică un minim de întrebări de care avem nevoie în viață, iar filmul lui Mascaro îndeplinește ambele condiții.
To maximize economic productivity, the Brazilian government orders elderly people to move to remote housing colonies. A 77-year-old woman refuses and embarks on a journey through the Amazon that will change her destiny forever. - Imdb
Cred că e cel puțin ciudat sentimentul pe care îl am după ce am văzut filmul pentru că mă aruncă în atât de multe discuții interioare, încât nu știu cu ce să încep.
Când am dat la master am fost obsedată de procesul de îmbătrânire văzut prin perspectiva antropologiei vizuale, cu un foarte mare focus pe munca Cleliei Odette. Probabil eram și foarte sătulă de obsesia pentru tinerețe care există în online, de fețele fără riduri și de sânii țepeni și am simțit nevoia să mă apropii de bătrânețe prin această explorare a spațiului academic rezervat îmbătrânirii.
„Albastru infinit” o are ca protagonistă pe Tereza (Denise Weinberg), o doamnă de 77 de ani care încă muncește. Interesant mi s-a părut că problema oamenilor referitor la ea nu ținea de riduri sau de petele de îmbătrânire de pe mâini, ci de părul alb. Era sfătuită să își acopere părul, nu și mâinile.
Pe partea cealaltă, mi-a plăcut că au creat acest univers statal distopic în care bătrânii sunt duși în colonii pentru a duce o viață „mai bună” și pentru a lăsa piața muncii liberă copiilor lor. Bineînțeles că e foarte posibil să fie un bullshit, dar Tereza refuză ideea coloniei și începe această călătorie de redescoperire pe Amazon. Am apreciat felul în care au ales să construiască narațiune, și mai mult am apreciat că e verosimilă.
Călătoria Terezei o poartă și ne poartă în satele construite pe malurile fluviului care aduc aminte de cele dunăre. În călătoria ei o cunoaște pe Roberta (Miriam Socarras), o femeie bogată care și-a cumpărat libertatea. Cred că e foarte sugestivă această relație dintre cele două pentru că stă la limita iubirii cristice (Roberta vinde biblii, iar barca pe care locuiește a aparținut unei misionare) și a celei erotice.
Ideea de colonie a vârstnicilor propusă de statul brazilian și promovată ca fiind ceva născut din iubirea pentru ei mi s-a părut cel puțin înfiorătoare. Această retorică a grijii e problematică în momentul în care statul dorește izolarea bătrânilor pentru că nu mai sunt apți de muncă și trag în jos economia țării. Piața muncii trebuie susținută (până la epuizare) de cei tineri. Scena în care Tereza e forțată să-și pună scutecul pe ea mi s-a părut punctul culminant al degradării umane. Da, societatea capitalistă consideră că bătrânii sunt niște deșeuri total nefolositoare. Ce ne facem cu bătrânii care nu mai pot produce?
Mi-a plăcut mult cum Tereza învață lucruri noi pe parcursul călătoriei ei, cum ar fi navigația. După ce îneacă motorul primei bărci pe care se urcă, Cadu (Rodrigo Santoro) o învață cum să pornească motorul corect și cum să țină cârma. Cadu o mai învață și secretul melcului cu mucus albastru, cel care prezice viitorul.
Am apreciat foarte mult că Mascaro a deschid acest dialog despre îmbătrânire în capitalism. Îmi place direcția în care se duce cinematografia la nivel global. Cred că avem nevoie de spații în care aducem în față subiecte mai puțin discutate în societate.